La
moartea lui neamtu
Lãsati clopotul
sã plîngã cu-a lui voce de aramã,
Lãsati turnul ca sã miste a lui inimã de fier,
Cãci de stele mai aproape el le dã acuma samã
Cã un suflet bun si nobil se îndreaptã cãtrã
cer.
Clopote, tu simti durerea si urmezi cu-a ta cîntare,
Cînd din stea în stea se suie sufletul într-un avînt,
Pe cînd noi urmãm cu pasul cel rãrit de întristare
Lutul palid fãrã suflet, sã-l depunem în
pãmînt.
Ochii? Cîte dulci imagini au sorbit a lor lumine !
Capul? O, de cîte gînduri el a fost împopulat !
Inima ? Cîtã simtire frãmîntat-a ea în
sine ?
Sufletul ? Cîte sperante, cîte visuri a pãstrat ?
Si-azi nimic. Lumea gîndirei e o lume sfãrîmatã,
De lemnoasa mîn-a mortii inima e stoars-acum,
Si imaginele-s sterse, ce prin el treceau odatã,
Sufletul (dacã esistã) printre nori îsi face drum.
Ai stiut tu, scumpe frate, cã pãmîntu-i o ruinã
?
Cã-i o sarcinã viata ? Cã-i martiriu sã
trãiesti ?
Ai stiut tu cum cã moartea e un caos de luminã,
Cã la finea veciniciei te-astept stelele ceresti ?
De-a vietii grea enigmã tie-acuma nu-ti mai pasã,
Cãci problema ei cea mare la nimic o ai redus,
Pe cînd nouã-ncã viata e o cifrã nenteleasã
Si-n zadar cãtãm rãspunsul la-ntrebarea ce ne-am
pus.
în zadar ne batem capul, triste firi vizionare,
Sã citim în cartea lumei semne ce noi nu le-am scris,
Potrivim sirul de gînduri pe-o sistemã oarecare,
Mãsurãm masina lumei cu acea mãsurãtoare
Si gîndirile-s fantome, si viata este vis.
(Poezii postume, 1870) |